În ultimele luni m-am simțit copleșitor de singură, atât de singură încât am simțit nevoia de a mă asigura că voi primi cadouri de Crăciun invitând-o la un swap pe o mămică prietenă virtuală care locuiește în Cluj, apoi înscriindu-mă în programul Perfect Strangers (de care uitasem complet, deși mai participasem o dată în urmă cu câțiva ani).
Cu ocazia licitațiilor umanitare "La primul bebe" mi-am asigurat un al treilea cadou, scos la licitație de o mămică entuziastă, căreia i-a plăcut ideea de cadou tip Secret Santa. Ce-i drept, am oferit eu însămi un astfel de cadou în cadrul licitațiilor, și mă simt incredibil de norocoasă că a fost câștigat de o prietenă, o mămică ce mi-a fost colegă de facultate, dar de care m-am apropiat tot datorită acestui grup minunat de mămici (a câștigat în urmă cu doi ani o invitație la pizza homemade la noi acasă - well, pe vremea aceea încă mai făceam pizza homemade... unde mai pui că îmi și ieșea... acum pizza e musai să fie comandată 🤷🏽♀️).
Tot cu ocazia licitațiilor mi-am oferit o grămadă de oportunități de socializare: vreo două sau trei grupuri de suport online colectiv, un ajutor de tip "lift me up" pe care îl pot solicita când mă simt foarte descumpănită și o zi întreagă cu tot familionul pe capul unei familii de treabă care și-a ridicat o căsuță din containere aproape de București.
Uneori, cum a fost această perioadă, îmi vine foarte greu să îmi accept natura singuratică. În adâncul sufletului meu știu însă și înțeleg că nu voi fi nicicând altfel. Îmi lipsesc anumite caracteristici care întrețin o prietenie de lungă durată. Îmi vine greu să practic aceste caracteristici chiar și cu prietenii care, în ciuda acestui fapt, mi-au rămas alături și mă caută constant. Tânjesc de foarte multe ori la socializare, la timp pentru mine însămi și proiectele mele creative, la notorietate. Dar mă întreb - care este calea să mă împac cu mine însămi și cu propriile limite?
PS: nu uitați să faceți poze cu Snapchat din când în când ☺️
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu